Am învățat să sper

Dacă ar fi să personific alcoolul, l-aș compara cu o femeie frumoasă, atrăgătoare, irezistibilă, cu glas plăcut și ademenitor, cu parfum și gust amețitor de struguri, prune sau hamei, care m-a prins în mrejele ei și mi-a dat viața peste cap.

Suntem rude de sânge, pentru că a circulat destul de mult și de liber prin arterele mele, ba pot să spun că a fost chiar cel dintâi dintre neamuri, din moment ce, căutându-i compania, nu am mai ținut cont nici măcar de suspinele propriului meu copil!

Băutura mi-a fost amantă, iar sticla, cu formele ei rotunjite și apetisante, mi-a sucit capul în asemenea măsură, încât am dat la o parte din drumul meu suflete alese, mi-am călcat în picioare toate principiile morale, atâtea câte erau, mi-am bătut joc de tot ce era bun și frumos în viața mea, am mințit cu nerușinare, fără să clipesc, am manipulat și am făcut sute de promisiuni de care nu m-am ținut, doar de dragul de a ajunge iar și iar în brațele ei. Era totuși o amantă vânjoasă și nu înțeleg ce nu-i plăcea totuși la mine, pentru că de fiecare dată când ne însoțeam, dădea cu mine de pământ în asemenea hal, încât rămâneam fără cuvinte (reușeam doar să bălmăjesc ceva), se învârtea pământul cu mine și cădeam în nesimțire. Îmi trebuia cel puțin o zi ca să îmi revin … dacă nu chiar două.

Și poate că aș fi continuat tot așa, din rău în mai rău, dacă nu s-ar fi întâmplat un miracol cu mine. O minune venita de la Puterea Superioară!

Și acum ascultă-mă cu atenție, madame, pentru că ai vorbit destul  în numele meu făcându-mă de rușine, te-ai dat în stambă cu mine, m-ai trecut de la simpatic la început, după primul pahar, la nesuferit, chiar exasperant în final. Acum vorbesc EU, așa că asculta aici, cască bine ochii și urechile, să știi și matale ce s-a întâmplat cu mine în ultimele luni, de la intrarea în abstinență și până acum, ca să nu crezi cumva că sunt un laș și am fugit pe altă planetă, unde alcoolul nu se agregă, deci nu poate fi consumat:

Am căpătat suficientă lumină și înțelepciune în suflet și în gând, incât să accept faptul că sunt bolnav și că unica rezolvare este abstinența.

Așa că am ales să îmi trăiesc viața, nu să mă încăpățânez să supraviețuiesc concubinajului cu tine.

Iar această alegere nu ar fi fost posibilă dacă nu aș fi primit, într-un moment binecuvântat, scânteia divina, impulsul necesar de la Dumnezeu Tatăl care, cu dragostea Lui nemărginită pentru oameni în general, dar mai ales pentru cei care-L primesc în viața lor în special, mi-a îndrumat pașii către grupul Alcoolicilor Anonimi și a făcut posibil să fiu primit în mijlocul dragilor mei prieteni de la grupul de terapie al programului Sfântul Dimitrie Basarabov.

Aici am făcut primii pași din cei doisprezece care stau scriși în cartea de căpătâi a Alcoolicilor Anonimi. După ce îi voi parcurge temeinic, acești doisprezece pași îi voi face mereu, mereu, pentru că este singura cale pe care o am de urmat, dacă doresc să rămân abstinent și în recuperare pentru tot restul vieții.

Stai că n-am terminat! Pe tot parcusul întâlnirilor cu grupul de terapie și cu cel de suport, am învățat lucruri extraordinare care, pe cât de simple și firești mi s-au părut, pe atât de importante și esențiale sunt în contextul creșterii mele spirituale, lucruri pe care altfel nu aș fi avut unde, cum și de la cine să le învăț.

Am învățat că trebuie să trăiesc în prezent, în astăzi, în acum, nu în trecut și nici în viitor.

Am învățat să sper.

Am învățat, de la cei cu abstinență mai îndelungată, nu doar cum se scrie și ce este aceea smerenia și bunul simț, modestia și răbdarea, seninătatea și bucuria de a trăi, ci și cum arată toate acestea atunci când ”le îmbraci și le porți”.

Am învățat că prima persoană asupra căreia trebuie să lucrez intens sunt de fapt chiar eu: să fiu onest în primul rând cu mine însumi, să mă accept așa cum sunt, să mă iert și asta pentru că suntem, din când în când, supuși greșelii cu toții. Dar Dumnezeu ne iubește oricum. Imens. Complet. Etern. Exact așa cum suntem!

Apoi, după ce încet, încet, în mintea mea a început să se facă lumină, am învățat că simpla abstinența nu este de ajuns, ci este doar începutul, piatra de temelie. Că trebuie să evoluez spiritual și că recuperarea este un proces fără sfârșit.

Am învățat că numărul meu norocos nu este 1, nici 3 sau 7, ci 24!

Am învățat că dacă doresc să schimb ceva în viața mea, acel ”ceva” sunt eu însumi.

Am învățat că pot să trec peste orice pierdere, dacă am încredere în mine și în abilitățile mele de a mă schimba și adapta, iar dacă mă împotmolesc, am prieteni care să mă ajute și, mai cu seamă, îl am pe Dumnezeu cu mine.

Și am înțeles că Eu sunt creația lui Dumnezeu, care este în fiecare din noi, în tot și în toate. Că libertatea, fericirea, siguranța, pacea, armonia, iubirea nu trebuie să le caut în afară, pentru că tot ce este realitate în jurul meu este trecător și nu pot clădi nimic durabil pe ceva care care se schimbă mereu. Am reușit prin meditație, prin călătorie lăuntrică, ajutat de oameni dăruiți cu mult har și pricepere, să înțeleg că eu nu sunt nici gândurile mele, nici trupul meu, nici vocea mea interioară, nici senzațiile sau sentimentele mele. Toate acestea sunt finite, relative. Eu sunt … EU. Sunt Sinele meu, sunt conștiința mea care percepe totul, conștiința nelimitată, care nu a venit și nu pleacă nicăieri, care a existat dintotdeauna. Sunt … iubire, sunt … liniște!

Făcând primii trei pași, am acceptat faptul că sunt neputincios în fața alcoolului, că doar Dumnezeu mă poate ajuta să-mi recapăt sănătatea mintală și astfel mi-am lăsat voința și viața în mâinle Lui. Din acel moment crucial, ușurarea pe care am simțit-o este greu de descris în cuvinte! Admițând că nu voi putea câștiga bătălia cu alcoolul de unul singur și încetând această luptă stupidă cu morile de vânt, pentru prima dată am început să mă simt liber. De-acum încolo lupta e la Dumnezeu, însă predarea în mâinle lui neînsemnând renunțare, ci alierea cu El, cu voința Lui. Nu sunt și nu am fost niciodată singur, Dumnezeu este mereu cu mine și nu va ezita nici o clipă să mă ajute, dacă-L primesc în suflet. El nu va intra niciodată peste mine cu forța, dar nici nu-mi va da vreodată mură-n gură.

Astfel, am înțeles că a-mi abandona viața și voința în mâinile Lui nu înseamnă că de acum încolo toate problemele mele au luat sfârșit, că pot să mă tolănesc liniștit la soare cu mâinile împreunate sub ceafă, așteptând ca Dumnezeu să facă de acum înainte totul. El mi-a arătat calea și mi-a pus în mână ustensilele de care am nevoie. El mi-a dat putere și mi-a lăsat, în marea Lui grație, libertatea de a alege. Și cred, sper că am înțeles exact semnificația cuvintelor ”abandon” și ”libertate”, de aceea mă rog Lui să mă ajute să aleg întotdeauna cu înțelepciune și să mă ghideze cum pot să folosesc intrumentele cât mai bine.

Au urmat pașii patru și cinci. A fost una dintre cele mai mari provocări din viața mea. N-a fost ușor, dar a fost poate cel mai complet exercițiu de onestitate de până acum. Și m-am mai convins încă o dată de un lucru: pasul patru și de fapt toți cei doisprezece pași trebuie reluați constant. Mi-am dat seama că mă preocupam de defectele altora, iar acest lucru mă împiedica să le văd pe ale mele. Așa că mi-am dat cu egoul și cu orgoliul de pământ (n-a fost mare lucru să o fac, în fond, ele sunt ale mele, nu eu al lor), pentru că este singura modalitate prin care pot fi într-atât de onest, încât să recunosc față de mine însumi toate resentimentele pe care le-am ascuns în cenușa trecutului. Buuuun, am făcut și inventarul, care arăta foarte bine pe hârtie. Dar ce mă fac cu el acum? Cum voi putea eu mărturisi unei alte persoane, natura exactă a greșelilor mele? Însă Dumnezeu a fost din nou bun cu mine (oare pentru a câtea oară?) și mi-a scos în cale o ființă înzestrată cu mult har, care înțelege perfect boala de care sufăr, o ființă dedicată cauzei noastre, a alcoolicilor și căreia i-am putut mărurisi, cu sufletul deschis și fără ezitare, tot ce am acumulat în suflet de-a lungul timpului: este vorba, desigur, despre parintele Călin. Din nou, cuvintele sunt sărace ca să pot descrie ce senzație de ușurare și de eliberare am simțit! Dar am coborât repede de pe norișorul pe care pluteam, pentru că mă așteaptă treabă multă! Mă dorește viața și mă cheamă să o trăiesc!

Sper că încă mă mai urmărești ce spun și nu ai fugit. Eu am ascultat orbește de tine de parcă eram hipnotizat, așa că măcar acum, în ceasul despărțrii, ai răbdare și ascultă-mă până la capăt.

În tot răstimpul scurs de la începutul abstinenței mele și până acum, în mintea mea s-a conturat un simpatic paradox: pe de o parte alcoolul m-a tras în jos, înscriindu-mă pe o cale descendentă pe care, dacă aș fi mers mai departe, aș fi sfârșit fără doar și poate într-una din cele trei locații posibile: spital, închisoare sau cimitir. Pe de altă parte, dacă nu aș fi cunoscut această boală, nu aș fi putut accede în această familie deosebită a alcoolicilor anonimi și, ceea ce este cel mai important, nu L-aș fi cunoscut pe Dumnezeu așa cum Îl cunosc acum, iar marile schimbări în bine care s-au petrecut în mine de câteva luni încoace, fie ar fi fost amânate, fie n-ar mai fi avut loc.

Îi mulțumesc Creatorului pentru faptul că a făcut posibilă trezirea mea spirituală, că m-a adus aici exact  în momentul potrivit, că m-a făcut să înțeleg cât de simplă și de frumoasă este de fapt viața! Îi mulțumesc pentru că m-a scăpat de frica de necunoscut și astfel am realizat că orice mi s-ar întâmpla, face parte dintr-un plan: planul suprem al lui Dumnezeu!

Pentru toate acestea, cea mai potrivită referire ecleziastică mi s-a părut cea din Vechiul Testament, Deuteronom 23:5 – ” Domnul Dumnezeul tău a schimbat blestemul  în binecuvântare, pentru că tu eşti iubit de Domnul Dumnezeul tău.”

Așadar, cucoană, îți spun acum ADIO!

Drumurile noastre se despart. După câte mi-ai făcut, mie direct și celor apropiați mie indirect și după toate cele scrise mai sus, cred că lucrurile ți s-au cam lămurit. Știu că mă vei pândi după fiecare colț, zi de zi, ceas de ceas, așa că voi fi totuși prudent, nu voi lăsa garda jos pentru că știu că vei fi mereu prin preajmă, perfidă, vicleană și fără scrupule. Însă, în cazul în care nu ai reținut, lupta nu o mai duc singur. Îl am pe Dumnezeu aliat de nădejde și, ascultă-mă cu atenție: nu te pune cu noi!

Cei doi de ”o” din componența numelui tău, pentru mine simbolizează de-acum o dublă nulitate. De două ori zero! În fața mea nu mai reprezinți nimic altceva decât o cantitate vidă, o amintire neplăcută, un coșmar din care, trezindu-mă, acesta a  luat sfârșit.

Nu-ți port pică, nu te urăsc și știu că există destui oameni cărora nu le poți face rău. Dar aceia sunt oameni sănătoși, care își cunosc limitele și reușesc să se oprească din băut. Eu nu pot asta și știi prea bine cât am încercat … în timp ce tu, probabil, cu o satisfacție și cu un cinism pervers  greu de înțeles și de acceptat, râdeai pe înfundate de mine (á propos, să-ți fie rușine pentru asta!).

Nu am resentimente față de tine, pentru că eu eram acela care întindeam mâna după pahar, nu mi te-ai vârât singură în gură. Eu am ales să te dau pe gât și să te gâlgâi necontenit, uneori chiar cu disperare, până când pâcla uitării de sine se așternea peste mintea mea îmbâxită. Ba chiar te iert și asta pentru faptul că fără aportul tău substanțial nu aș fi ajuns acum, aici. Dar atenție! Vorbesc doar în numele meu. Nu o lua ca și pe o laudă și nu te îmbățoșa, pentru că tu rămâi mai departe un pericol, o piază rea și oriunde se întrece măsura în ce privește cârdășia cu tine, nu ești binevenită!

Eu îmi continui drumul pe care am pășit, drumul abstinenței și al recuperării, singurul drum posibil pentru mine acum, iar călătoria mea prin viața ce mi-a mai rămas de trăit, nu te mai include și pe tine. În ceea ce mă privește, jumătățile de măsură nu mi-au adus nimic bun pe nici o componentă, așa ca nu mi-ai dat de ales.

ADIO!

Fără să uit să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru cel mai mare dar pe care puteam să-l primesc, anume să exist, în încheiere nimic nu mi se pare mai potrivit decât să rostesc rugăciunea pentru seninătate, așa cum este ea, pe de-a-ntregul:

Doamne dă-mi seninătate să accept ceea ce nu pot schimba, curaj să schimb ceea ce pot şi înţelepciune să le deosebesc.

Să trăiesc fiecare zi la vremea ei, să mă bucur de fiecare moment la timpul lui, să accept povara ca şi pe o cale spre pace, să iau, aşa cum a făcut și Isus, aceasta lume păcătoasă aşa cum este ea, nu aşa cum aș vrea eu să fie, să am încredere că Tu vei îndrepta toate lucrurile dacă eu mă predau voinţei Tale.

Și astfel, voi fi îndeajuns de fericit în această viaţă şi pe deplin fericit cu Tine de-a pururi, în cea viitoare.

Doamne, facă-se voia Ta, nu a mea!

Amin.